All around us

Just another WordPress.com weblog

Ne-am mutat

Posted by adrian1st pe 8 Iunie 2010

Lume, lume, draga lume, ne-am mutat pe un alt domeniu, adresa fiind:

http://liber.jurnaldecalator.ro

Multumim pentru intelegere si va asteptam la noua adresa.

Posted in Uncategorized | Leave a Comment »

Belldonne – Grand Colon

Posted by adrian1st pe 8 Iunie 2010

Acest post a fost mutat la adresa http://liber.jurnaldecalator.ro

Belldonne este cel mai inalt lant muntos ce inconjoara orasul Grenoble, atingand inaltimea maxima de 2977 m pe varful Le Grand Pic de Belledonne. Este un lant muntons minunat ce iese usor in evidenta datorita masivitatii impresionante, aspectul sau fiind foarte provocator pentru amatorii de drumetii.

De ceva vreme doream sa mergem in Belldonne. A durat ceva pana am gasit cum se poate ajunge acolo, apoi am tot asteptat un moment ideal sa ne incumetam la o iesire. Norocul a fost altul insa.

La scoala de munte la care este inscrisa Georgiana, si la care m-am inscris si eu de indata ce am ajuns in Grenoble, se organizeaza saptamana iesiri pe munte asistate de ghizi. Intamplarea face ca, in timp ce ne faceam planuri pentru o iesire la munte am cercetat si iesirile organizate de respetiva scoala de munte, asa am descoperit ca si ei organizeaza o iesire in Belldonne. A parut interesant asa ca ne-am insris si noi pentru iesirea din data de 5 iunie 2010.
Ne-am trezit vioi de dimineata, am mancat in graba, ne-am pregatit rucsacii si, calare pe biciclete, ne-am dus la locul de intalnire. Acolo asteptatu deja inca 2 tineri drumeti, Yann si Cloe, si alaturi de ei, tanarul ghid, Herve. Dupa o scurta asteptare s-a facut ora decisa de plecare asa ca ne-am urcat in masina si am pornit la drum.
Am fost tare surprins cand am observat ca drumul nostru trecea prin orasele pe care le m-ai vazusem intr-o mica plimbare cu bicicleta, Domene si Revel, apoi pe langa un lac, lacul Freydieres, ce a servit ca destinatie pentru respectiva plimbare, locatii despre care am sa povestesc cu alta ocazie.
Masina a oprit la vre-o 2 km de lacul precizat mai sus, in jurul orei 8 si jumatate, am coborat, ne-am dezamortit si am luat-o la pas pe drumul forestier ce se continua de la locul de parcare.
Drumul era usor, cararea larga, singurul efort pe care trebuia sa il depun era sa ii inteleg pe ceilalti in timp ce vorbeau. Franceza ma chinuie putin, mai ales in momentele in care interlocutorii incept sa vorbeasca din ce in ce mai aprig.
In scurt timp am iesit de pe drumul forestier si am intrat pe o carare ingusta si al fost nevoiti sa mergem in monom. Eram doar 5 asa ca mergeam cu pasi repezi, in stanga si in dreapta lasam in urma sumedenie de flori de padure si arbusti de afine.

Chartreuse, vedere din dreptul cabanei Grand Colon.

Vercor si Neron, vedere din dreptul cabanei Grand Colon.

Aproape de 9 si jumatate am facut primul popas, la cabana Grand Colon, am baut cate o gura de apa, am facut 2 poze si gata, inapoi la drum. Padurea a ramas in urma, de acum aveam ca parteneri de drum doar stanci, fire de rododendron si pajisti alpine.

Statiunea de ski Chamrouse.

Herve era foarte priceput in a mentine un pas constant, fie ca eram la vale, fie ca eram la deal sau pe plat, pasul era acelasi. Preveam in sus si nu se vedea nimic, drumul nostru era tare abrupt si nu ne permitea sa vedem prea departe, insa in scurt timp am reusit sa trecem de culmea dealului si in fata s-a deschis o portiune larga plata urmata de o multime de varfuri ascutite. Am mai facut un popas pentru apa si am privit putin in jur. Undeva in dreapta era statiunea de schi din Chamrouse, in fata Le Grand Pic de Belldonne isi mijea coltii spre noi, putin mai in stanga Grand Colon, destinatia noastra, urmat de lantul muntos Chartreuse in departare. Pauza a fost lafel de scurta ca si prima, cateva guri de apa, catea poze si iar la drum.

Era foarte devreme, insa deja trecusem pe langa multi alti drumeti, unii mai vioi, altii mai lenti, unii mai echipati, altii preferand sa care doar un recipient cu apa prins la centura. Am mai spus de multe ori ca francezii sunt sportivi si asta imi intareste impresia, erau de toate varstele, de la copii pana la oameni in varsta, toti cu zambetul pe buze, salutand si urmandu-si calea mai departe.

Masivul muntos Belldonne.

Dupa micul popas traseul incepuse sa se dovedeasca a fi mai incapatant si ne punea si mai tare la incercare, si cand incepusem sa ne invatam cu urcusul aproape pieptisi, incapatanatul a pus zapada in calea noastra. Nu era o problema asa mare, insa noi eram o mana de uituci, eu si Georgiana ne uitasem parazapezile acasa si eram si in pantaloni scurti, Herve isi uitase bocancii, fiind in adidasii de munte. Am avut noroca ca zapada nu era adanca si ca ici colo erau petice de pamant uscat, asa ca pana pe varf totul a fost ok.

La doi pasi de varful Grand Colon.

Pe Grand Colo am ajuns la ora 11, nu ne venea sa credem, era asa de vreme, Herve chiar glumea spunand ca am facut o drumetie matinala. Era foarte frumos, era inca devreme si noi eram deja cocotati la peste 2300 de metrii, aerul era racoritor iar privelistea era minunata. In sfarsit aveam ocazia sa privesc zarea si orasul de pe varful care mi-a atras mereu privirea in timp ce ne plimbam aiurea prin oras. In fata noastra se afisa restul masivului Beldon, negru si inzapezit ca o casa a groazei, jos, sub noi, se odihnea lacul Merlat, inca inghetat in mare parte. Chartreus in stanga si Vercor in spate se scaldau in nori si abea mai scoteau la iveala cate o bucate de stanca.


Masivul muntos. La baza imaginii este lacul Merlat.

Popasul nu a durat mult, dar senzatia a fost minunata. Ne-am uitat putin pe harta, Herve ne-a aratat continuarea traseului, ne-a povestit ca nu a ales sa mergem pe Grand Pic deoarece conditiile sunt inca nefavorabile si apoi am pornit iar la drum.

Minunata coborare prin zapada.

Coborarea ar fi fost o simpla plimbarica, insa, daca tot eram cu mult inaintea timpului propus al decis sa ne si jucam putin, asa ca am gasit o vale destul de abrupta ce ducea exact in locul unde trebuia sa coboram, pe malul lacului Merlat, insa aceasta vale era in totalitate acoperita cu zapada. Cand am vazut ne-am speriat putin, Herve ne-a recomandat chiar sa ne dam pe fund pana jos, dar noi doi cel putin nu aveam nici pantaloni lungi nici pungi de plastic. Herve a pornit primul la vale, mai mult alunecand decat alergand, s-a oprit la vre-o 200 de metri mai jos sa ne astepte. Dupa o scurta ezitare m-am avantat si eu, a fost superb, parca faceam ski in bocanc, mai alergam din cand in cand, mai intram pana la genunchi in zapada, intr-un final am reusit sa ma opresc putin mai sus de Herve. Cand m-am intors sa privesc in spate, ceilalti incepusera coborarea care mai de care mai priceput, Cloe putin mai in fata, Yann putin mai lent, si Georgiana mai mul in fund decat in picioare. Am aseptat sa ne regrupam si am continuat apoi coborarea lafel de spectaculos.

Georgi, ca o domnisoara.


Lacul era inca inghetat, gheata fiind topita doar la mal, si inca se mai vedeau urmele de pasi pe unde fusese traseul pe timpul iernii, scurtand drumul oamenii mergeau pe gheata de pe lac, nu mai ocoleau. De acolo de jos senzatia era impresionanta, pe de-o parte ma simteam tare mic, pe de alta parte ma simteam de parca as fi fost protejat in spatele zidurilor inalte ale unei cetati, de jur imprejur creste si varfuri inalte statea strajeri in fata a cine stie cator minuni se aflau pe partea cealalta.

Am ocolit lacul, tot prin zapada, deja raceala se facea simtita, ne intrase o groaza de zapada in bocanci si incepuse sa se

Brotacel printre arbusti.

topeasca, noroc ca soarele era puternic si ne tinea cald. Cararea noastra se indrepta spre refugiul La Pra, si dupa ce am iesit din zapada am inimerit intr-o zona acoperita cu smarcuri. Fauna era in floare, pestisorii se jucau in ochiurile de apa, din cand in cand cate o salamandra, am vazut si 2 broscute chiar, una ascunsa intr-un arbust iar alta putin mai in fata se racorea pe zapada.

Brotacel la sedinta foto prin zapada.

Dupa ce am ocolit refugiul ne-am inderptat spre Col de la Pra (2171), destinatia noastra finala. In drum am mai intalnit alti drumeti, unul chiar erar incaltat cu clapari, si nu reuseam sa im explic dece mergea pe munte in clapari. Odata ajunsi la destinatie mi-am dat seama, un grup de schiori se mai bucurau inca de ultimele petice de zapada, coborau de undeva de sus, de pe Grand Pic.

Schior de iunie.

Pauza a durat foarte mult de data aceasta, am mancat, am baut apa, am admirat toate varfurile de jur imprejur, ne-amprajit la soare si ne-am uscat bocancii. Dupa fix jumatate de ora am pornit iar la drum, desigur, iar prin zapada, bocancii iar plini de zapda. Peisajul se mentinea lafel de stancos si sterp, din cand in cand cate o cascada arunca cu apa sau cate un paraiasi siroia usor pe langa noi.

Georgi si lacul Crozet.

Marea uimire a fost cand a aprut in fata noastra, mare si inghetat, gheata era precum calotele glaciare, iar apa era de cel mai pur albastru. Lacul Crozet statea linistit sub noi si uimea pur si simplu prin aspecul sau. Cred ca e un fel de vedeta locala, mai multi oameni decat intalnisem pe tot traseul veneau sa il viziteze, unii chiar cu intentia de a ramana peste noapte, in ciuda zapezii si a frigului. Gratie lui am mai facut si noi un ultim popas, am admirat zarea am tras aer in piept si am inceput iar coborarea pe drumul de intoarcere acasa, reintalnindu-ne cu florile si arbusti ramasi candva in urma si padurea ne insotit iar calea. La ora 3 si jumatate eram in masina pregatit sa ne intoarcem acasa.

A fost o drumetie minunata, scurta dar foarte placuta. Am vazut peisaje minunate, am ajuns in locuri in care tanjeam de mult sa ajungem si a fost si mai placut ca am fost insotiti de oameni prietenosi si veseli. Pe langa frumusetile vazute si atmosfera placuta am ramas impressionat si de disciplina impusa de Herve, desi era de o seama cu noi, si era si tare prietenos, a stiut sa ne poarte pe carari in asa fel incat nu am pierdut vremea aiurea dar nici nu ne-am obosit alergand in continuu. Am ramas acum cu amintiri tare placute, arsuri de soare pe maini si pe picioare si dorinta de a iesi iar pe munte.

Posted in Like drifters | Leave a Comment »

Cocot pe timp de noapte.

Posted by adrian1st pe 8 Iunie 2010

Campusul universitar din Grenoble este un fel de utopie studenteasca. Este situate in afara orasului, in suburbie, practic, cand iesi din campus ajungi la campurile plantate de agricultori. E o zona minunata, tineri peste tot, aer curat si mult verde, pe langa asta toate facultatile sunt adunate in campus, restaurante pentru studenti, cluburi sportive, baruri si cafenele.

Campusul pe timp de noapte, cu biciclete.

Campusul pe timp de noapte, cu biciclete.

In centrul campususlui este un spatiu mare, un fel de piata, liber, foarte frumos amenajat. Pereti de piatra sunt ridicati in forme ce imita trunchiurile de piramida, iar sus e iarba. In zilele calde studentii stau intinsi pe iarba si isi servesc pranzul.

Un singur perete dintre toti acestia are o inclinatie diferita, latura de sus a trunchiului de piramida fiind mai mare decat dea a bazei, formand astfel un perete subplombat perfect de escaladat. Avand in vedere ca acum, dupa inchiderea anului universitar, sala de escalada este deschisa mai rar, o multime de personae vin la acest perete sa isi exerseze stilul de cataract. Intr-o seara am decis sa mergem si noi si sa ne cataram.

Georgi pe perete.

Georgi pe perete.

Mana lui Georgi, undeva pe sus.

Mana lui Georgi, undeva pe sus.

Zidul pare destul de micut, are vre-o 3 metrii inaltime, si nu pare atat de dificil. Am ajuns, ne-am pus cipiceii si am inceput sa ne cocotam. Era foarte placut, roca fiind destul de abraziva oferea o aderenta foarte buna.

Zidul serveste drept adapost si casa pentru multimea de soparlite ce se joaca toata ziua pe acolo. Insa in seara aceea am aflat ca este adapost si pentru paienjeni si foarte multi melci fara cochilie, chiar am storcit vre-o doi, trei din greseala.

Adi pe perete.

Adi pe perete.

Amfiteatrul din centrul campusului.

Amfiteatrul din centrul campusului.

Picioarele Georgianei si bicicletele odihnindu-se.

Picioarele Georgianei si bicicletele odihnindu-se.

Seara a fost placuta, calduta, perfecta pentru a petrece timpul pe afara. Ne-am bucurat si de o priveliste putin mai ciudata, un obict fusese inaltat spre cer din alta suburbie, era o flacara care ardea destul de puternic, apoi la o anumita inaltime a inceput sa palpaie si s-a stins – mi-a captat atentia cateva minute.

Intr-un final, manati de foame si de sete ne-am indreptat spre casa. Seara se terminase foarte placut, in campus este liniste seara, linistea aceea pe care o simti doar intr-un spatiu izolat de oras.Doar grupuletele vesele de student rasuna in noapte, zgomot de rasete si veselie.

Posted in Uncategorized | Leave a Comment »

Vercors – vecinul de vis-a-vis

Posted by adrian1st pe 2 Iunie 2010

De cum pasesti in camera de camin a Georgianei, primul lucru care iti sare in fata este fereastra, iar in fereastra, Vercorul. De altfel, Vercorul iti atrage privirea necontenit, fie ca e dimineata si te intrebi cum e vremea afara, fie ca in plina zi vrei sa te relaxezi aruncand un ochi pe fereastra, fie ca seara vrei sa urmaresti apusul soarelui, Vercorul e mereu acolo.

Uneori ma gandesc la el ca la un vecin de vis-a-vis, care e mereu in fata ferestrei mele, ii privesc silueta de parca ar fi in camera sa cu perdelele trase si lumina aprinsa, a rare ori reusesc a deslusii detalii, cel mai des privirea fiindu-mi taiata de ceata sau de razele prea puternice ale soarelui.

Astfel, Vercorul nu a starnit niciodata o dorinta prea mare in al vizita, Chartreuse fiind mult mai aproape si mai in detaliu, Belldone fiind foarte masiv si mereu acoperit de zapada; insa insistenta sa de a sta mereu in fata ferestrei, aceasta lipsa de bun simt ma incumetat sa merg si sa ii fac o vizita.

Printre numeroasele zile inorate si ploioase s-a strecurat si o zi mai insorita, asa ca, alaturi de Georgiana, pe la o ora rezonabila, in jur de 10:00, am incalecat pe biciclete si am pedalat lejer pana in Seyssins, un mic orasel, suburbie a orasului Grenoble, aflat pe partea cealalta a orasului, loc de unde incepe urcarea pe Vercor.

Seyssin este un orasel dragut, cu strazi inguste si curate, calm si linistit ca de altfel toate suburbiile din zona asta. Oamenii sunt binedispusi si respectuosi, copii veseli si jucausi, un mediu foarte placut.

Seyssins

Seyssins

Din Seyssins am continuat la pas drumurile fiind prea abrupte pentru bicicletele noastre, iar dupa putin timp am inimerit pe o carare marcata, asa se face ca in jurul orei 11:30 eram pe traseu cu marcajul in fata. Nu a durat mult si ne-am intalnit iar cu asfaltul, era soseau ce urca serpuit din Seyssin in Saint Nizier du Moucherotte. Am traversat soseau si ne-am continuat cararea, in scurt timp ne-am intalnit iar cu soseau si chiar cu cateva casute cocotate mai sus de restul orasului apoi iar cararea care ne-a indrumat lin spre zona impadurita.

In scurt timp dupa ce am intrat in padure am reusit sa ne pierdem de semn, insa asta nu a fost nici o panica, desi erau o sumedenie de carari stiam ca nici una nu o sa ne rataceasca, am tinut directia buna, in sus si putin in dreapta stiind ca totul o sa decurga bine.

Am tot balauri pe carari de padure, unele mai largi, altele mai inguste, unele mai aprige si mai pieptise, altele mai line si mai delicate, in jur de o ora, din desisul de frunze nu se zarea nici urma de Moucherotte, varful din Vercor pe care vroiam sa il cucerim si nici zumzetul masinilor de pe sosea nu razbea printre trunchiurile copacilor.

Nu a mai durat mult si in fata a rasarit o mica contructie ce apartinea administratiei apelor din Saint Nizier ceea ce ne-a confirmat ca nu ne-am ratacit. Am poposit putin in dreptul ei, am baut cate o gura de apa, am ocolito si ne-am reintalnit cu marcajul.

De data aceasta nu l-am mai lasat sa se piarda si am tinut mortis sa ramana alaturi de noi si dupa cativa metrii, undeva in stanga, sus, au rasarit in fata ochilor nostri, parca din senin 3 colti de stanca, maisivi si ascutiti, mai ceva decat Coltii Morarului, ulterior am descoperit ca se numeau Les Trois Pucelles. Nu am avut in cotro si ne-am abatut pentru putin de la carare, atrasi fiind de frumusetea masivilor stancosi.

Cararea pe care am urmato nu ne ducea la cei trei colti, dar ne-a dus intr-un alt loc placut, primul perete de bouldering marcat, in plina natura, pe care l-am vazut vre-odata. Eram veseli, bolovanul de stanca era destul de maricel, iar traseele marcate foarte dificile. Din pacate insa nu aveam expadrilele de escalada la noi, iar bocancii s-au dovedit a fi inutili pe un perete drept.

Nu ne-am lasat batuti si am cocotat pana la urma pe respectivul bolovan. De sus coltii de stanca se vedeau si mai bine. Dupa ce i-am pozat putin ne-am reintors la bunul marcaj ce dorea sa ne poarte spre varf.

Toate cararile aveau increstaturi adanci ale rotilor de bicicleta, francezii sunt adevarati sportivi, bicileta este un mod de locomotie foarte utilizat, iar placerea este si mai mare cand se avanta cu viteze mari pe pante pe care bocancii isi cam pier aderenta si curg la vale alaturi de pietris si pamant.

Ne-am urmat cararea purtati de instinct, desi semnul nostru isi schimba destul de des culorile, ba galben, ba alb cu dungi rosii, ba doar rosu, i-am ingnorat toanele acestea, am mers tot in sus.

Dupa un pieptisi tare rautacios in fata noastra s-a deschis un luminisi, care ne-a anuntat imediat ca padurea s-a terminat pentru ceva vreme. In dreapta noastra era un spatiu urias pavat cu ciment, foarte urat si plin de praf, iar de partea cealalta cateva casute ce pareau ca s-au ratacit si au poposit acolo.

Zona fostului parc olimpic cu trambulina in plan indepartat.

Zona fostului parc olimpic cu trambulina in plan indepartat.

Trambulina olimpica

Trambulina olimpica

Ne-am uitat de jur imprejur si am realizat, ajunsesem in locul in care acum multi ani fusese parcul olimpic al jocurilor de iarna, mai exact Jocurile Olimpice din 1968. De undeva de sus, de pe la vre-o 3-4 sute de metrii ne zambea trambulina folosita la sariturile cu schiurile, ca un batranel ce sta in scaun si priveste nemiscat in zare, mai jos fiind insotit de loja arbitrilor si inca putin mai jos tabela pe care se marcau punctajele. In stanga noastra cei trei colti zambeau cu drag.

Le trois poucelles

Le trois poucelles

Am urcat inspre trambulina, atat dorinta cat si marcajul ne purta inspre ea, doar picioarele parca ne rugau sa ne oprim macar putin. Cararea ne purta pe unde candva fusese mecanismul utilizat pentru a urca sportivii pe trambulina, azi ramasitele de beton fiind folosite drept scari. Drumul nostru se asemana peregrinarilor spre locurile sfinte, unde supusii sunt nevoiti sa urce mii de trepte pana la templul sacru.

Trambulina sa mentinut bine, doar de pe rampa de lansare lipseau ceva scanduri, in rest totul parea gata sa poata fi renovat si reutilizat intr-o buna zi. La capatul trambulinei, in punctul de lansare se deschidea valea Isereului si Grenoble, de parca bravii saritori cu schiurile s-ar fi avantat in maretia zborului lor spre a ateriza direct in centrul orasului.

Ne-am continuat drumul, iar peisajul incepea sa se schibe, foioasele incepeau sa lase loc coniferelor, cararea de pamant incepea sa faca loc stancilor si pietrelor mai mari. Era in jur de 15:00 si simteam ca nu mai e mult.

Carare printre stanci

Carare printre stanci

Oamenii urcau, altii coborau, destul de multi, si de toate varstele, unii mai grabiti, altii mai lenti, toti cu zambetul pe buze.

Eram putini obositi si am decis sa luam o pauza, am gasit o stanca abatuta de la traseu ce promitea o priveliste pe cinste asa ca am decis sa poposim acolo. Nu am stat prea mult, desi privirea era cucerita de muntele ce se ascunde in spatele Vercorului si de peretii mari de piatra in care se termina acesta. Am mai urcat inca putin si peisajul era schimbat complet, coniferele dominau, stancile erau pretutindeni si cararea era numai pietre asa ca am mai poposit putin sa pozam si partea cealalta a masivului, unde se intinde Grenoble urmat in stanga de Chartreuse si in dreapta de Belldone.

Cararea era miniunata, doar piatra si radacini, aerul splendind si dorinta de a ajunge mai repde pe varf ne mana de la spate. Din micuta carare pe care am urmato dupa ultimul popas am ajuns iar pe o carare larga, cat sa mergi cu o masina. In stanga stanci si conifere, in dreapta incepea sa se vada creasta Vercorului. Dupa scurt timp in fata noastra a aparut si varful Moucherotte.

Inca putin pana pe varf

Inca putin pana pe varf

Am poposit pe iarba moale pe marginea abrupta a unei prapastii cu vre-o 100 de metrii inainte de varf. In jos totul arata infiorator, gramezi de stanci, alte cazute, altele stand drept, in picioare, pe alocuri arborii se tineau parca cu dintii de peretele de paitra, de teama sa nu cada si ei in haul sterp. Nu credeam ca Vercorul poate fi atat de infiorator si atat de spectaculos, teama si curiozitatea se bateau in mintea mea in timp ce ma asezam pe marginea haului sa vad mai jos, sa vad mai bine.

Haul

Haul

Popasul a durat destul de mult, am mancat, la doi pasi de un musuroi de furnici uriase, inspaimantatoare asemenea peisajului de sub musuroiul lor, pe de alta parte, la cativa pasi de un trandafir, despre cum a ajuns un trandafir sa infloreasca la peste 1900 de metrii, asta nu mai stiu.

Furnici...

Furnici...

si trandafir

si trandafir

Dupa masa am inceput un turnir de tras poze, nu m-am lasat si am coborat putin pe o margine a prapastiei, tip-til ca o pisica ce vaneaza vrabiute, am urcat inapoi si iar am mai tras o serie de poze. In cele din urma am urcat si pe varf, l-am lasat la urma, ca pe un deliciu ce il pastrezi pana in ultima clipa pentru a-l savura din plin.

Fix in varf era o mica masuta de marmura, Masa de orientare, pe care era desenata intreaga zona cu indicatii despre ce se vede in orice parte ai privi, se vede si Mont Blancul de acolo, insa pentru noi erau prea multi nori. Privelistea era minunata, la picioarele naostre intreg orasul, intreaga vale a Isereului, in departare incepea sa se zareasca din patura de nori masivul Belldone, undeva inspre stanga se zarea masivul Chartreuse, in dreapta creasta se continua cu un asptect putin straniu, fiind foarte aburpta pe partea vaii Dracului – afluent al Isereului – dar mai lina de partea cealata, efectul fiind intarit si de lumina puternica a soarelui ce se pierdea in ceta si in norii ce salasluiau in departare.

Creasta Vercors

Creasta Vercors

Masa de orientare

Masa de orientare

Bancuta de pe varf

Bancuta de pe varf

Sub masa de orientare era o bancuta, interesant aspect, francezii astia se gandesc la toate. Am mai stat putin pe bancuta clatindune ochii si mintea cu minunatul peisaj apoi am coborat sa ne mai plimbam putin pe semi-platoul de sub varf.

Dupa vre-o ora am decis sa ne alaturam iar carari, de data aceasta pentru a ne intoarce acasa.

Deseori ma gandesc ca Franta este o tara a cararilor si a pistelor de bicicleta, peste tot sunt carari care te duc fara gres unde iti doresti, si unde nu sunt carari sunt piste de bicicleta, de altfel, muntii sunt brazdati de carari calcate de oameni de toate varstele, am vazut chiar doi batranei care cred ca veau peste 70 de ani, respirau din greu si coborau de pe Moucherotte, tot pe cararile astea biciclistii dau o definitia clara a ceea ce inseamna Mountain-Bike, coborand de pe varfuri de munte pe 2 roti, in viteza, mascati si blindati de echipament. Cum cobori de pe munti si iesi din paduri esti intampinat de pistele de biciclete ce te poarta kilometrii intregi, din oras in oras, si tot ele brazdeaza orasele pentru a te tine ferit de masini.

Calea Mozzart

Calea Mozzart

Drumul de intoarcere a fost relaxant si placut, ne-am abatut de la cararea pe care am urcat pentru o vreme pentru a cobora pe ce se numea Calea Mozart, o carare ce mi-a amintit de Drumul Oaselor. Zambetul ne mangaia fetele, eram veseli si fericiti de micuta noastra drumetie, nu ne temeam nici de venirea serii nici de pierderea traseului, stiam, toate cararire te duc unde iti ti-ai propus sa ajungi si din pacate in Alpi nu pre au animale care sa te sperie daca te prinde noapte prin paduri, oricum, in scurt timp am regasit soseaua, si nu pentru prima data doi tineri au oprit masina si ne-au intrebat daca vrem sa ne duca pana in oras.

Posted in Uncategorized | Leave a Comment »

Neron – Piatra Craiului in miniatura

Posted by adrian1st pe 31 Mai 2010

“Bonjour, vous etez un tourist?”

Se intampla uneori ca toate lucrurile sa mearga atat de prost incat sa spui ca mai prost de atat nu se poate, dar, uneori lucrurile se petrec atat de bine incat poti spune ca nimic nu poate face ca situatia sa fie si mai placuta.

De cand am ajuns in Grenoble am fost pur si simplu fascinat de frumusetea acestui oras. Este un oras perfect, strazi minunate si curate, oameni veseli la tot pasul, arta pluteste in aer, linistea deasemenea, si peste toate, de jur imprejur, din orice punct ai privi, se vad munti.

Venind pe autostrada dinspre Lyon, drumul este linistit si calm pana cand, din senin in fata se ivesc doi masivi muntosi taiati de valea Isere-ului, in partea dreapta Vercor in partea stanga Chartreuse.

Trecand de masiva poarta, pe partea stanga, se observa o stanca uriasa acoperita din cand in cand de arbusti, un munte de stanca. De pe o parte si de alta pare la fel de monstrous, aproape ca defineste ce ar fi o lama de cuti, partile sale laterale sunt atat de abrupte si se intalnesc intr-o creasta atat de perfecta incat, de la distanta, ai crede ca ai sa te tai daca incerci sa mergi pe acolo. Acesta este Neron-ul, un pur monument al naturii.

Neron in plan central, situat in masivul Chartreuse

Atata timp am fost fascinate de acest munte, mic in esenta, in jur de 1200 de metrii, dar cu un aspect monstrous, incat nu puteam sa il vad fara sa ma gandesc cum si daca este posibil sa fie urcat.

Am cercetat pe internet, pe harti, m-am plimbat prin apropierea s-a, si in cele din urma am gasit calea si certitudinea ca poate fi urcat.

Am pornit la drum in jurul orei 11, e atat de aproape incat nu avea rost sa ma chinui sa plec mai devreme. Am urcat pe bicicleta si am pedalat pana in oraselul de la poale, Narborne, si mai departe, fiind prea abrupt, pe jos.

E placut in Franta, cel putin in Grenoble, marcajele incep din mijlocul orasului si merg pe tot felul de stradute intortocheate, si daca urmaresti cu atentie e imposibil sa nu ajungi acolo unde ti-ai propus destinatia.

Am urmari micuta dunga galbena, pe stradute, pe carari, urcand, coborand, totul parea atat de calm si relaxat, o zi perfecta, oameni zambitori, parfum de flori, linistea unui mic orasel ascuns de zarva si aglomeratie. Dupa scurt timp am ajuns in locul despre care citisem pe internet, o zona numita “Arete” de unde incepe traseul spre Neron. Am observant si dece se numeste “Arete”, chiar la inceputul drumului este un panou menit sa atraga atentia in care se precizeaza foarte clar ca accesul este interzis pe Neron pentru absolut toata lumea, indiferent de situatie.

In 2003 un incendiu a mistuit toata vegetatia de pe Neron, a fost un eveniment neplacut care a lasat urme adanci, vegetatia a fost distrusa, din cate am inteles de pe diferite bloguri, acum, Neron arata ca un spatiu stelar, stanci si arbori uscati, si pe de alta parte a accentuat caderea de pietre.

M-am fastacit cateva minute, am stat pe ganduri, si in cele din urma am inceput sa urc, necajit, spre Neron. Un urcus ingrozitor, eram obisnuit ca francezii sa faca niste carari infiorator de lungi insa foate line, de data asta era un pieptisi destul de rautacios. Urcam, ma odihneam si ma gandeam la tot felul de chestii, dar cel mai tare ma zgandarea gandul ca francezii au interzis accesul pe un munte minunat din cauza caderilor de pietre, de parca pe alti munti nu cad pietre.

Mi-am urmarit cararea mai departe, ba marcaj albastru, ba rosu, in cele din urma si unul verde, am tot mers pe acesta cand am dat iar de rosu, apoi iar de albastru. Pasind linistit mi-am tinut cararea ferindu-ma de muste, o carare veche ce parea foarte rar parcursa, plina de maracini si pietre. Usor, usor, pietrele au devint mai maricele, pana ce au ajuns stanci, si, ca de nicaieri, din desisul padurii il vad cum iese la iveala, albul curat al rocii stralucea in soare, statea plapand si astepta. Am iesit din padure si am ramas pur si simplu surprins, pana pe creasta sa mai fi fost 50-60 de metrii, impracticabili, dar totusi, atat de putin.

Nu am cautat mai departe traseul, cararea care sa ma duc sus, pe coama sa, am stat langa el, l-am pozat, am privit impreuna zarile, ca doi vechi prieteni care stiu atat de multe impreuna incat nu e cazul sa mai vorbeasca in zadar.

Dupa minute bune mi-am luat rucsacul in spinare si am pornit pe aceeasi carare spre intoarcere. Am mers ce am mers pana m-am reintalnit cu rosu si cu verde, am observant ca era o rascruce de trasee, si am observant ca albastru se continua deasemenea si undeva in stanga. Nu am mai facut dreapta asa cum planuisem, sa ma intorc, ci am decis sa descoper mai departe, am continuat alaturi de albastru.

Am mers minute bune, padurea era destul de suparacioasa si parca imi tinea calea sa nu merg inainte, imi arunca in fata cu fel de fel de crengi si ierburi, mustele ma inebuneau ingrozitor cu bazaitul lor, dar am continuat.

O alte rascruce s-a ivit in fata mea, undeva inainte o carare larga, ar fi incaput o masina pe acolo, iar in stanga se continua albastrul. Am decis sa raman fidel si am continuat pe albastru.

Nu am apucat sa merg 5 minute cand in fata, mare cat sa se vada din elicopter, un semn care parca urla, “Accesul interzis, pericol de cadere de pietre”. Mi-am zis bine, bine, or fi ele pietre, dar de unde sa vina tocmai aici, doar nu or cadea din cer.

Am continuat cararea ignorand uriasul semn, am urcat si am tot urcat, mai, mai sa imi dau suflu si padurea ma intampina cu aceeasi reteta, muste, crengi si maracini. Mergeam sperand ca la finele cararii am sa dau de acelasi peisaji, stanca de 50-60 de metrii si un soare cald.

M-am tot uitat in fata, dar stanca parea sa nu apara, padurea nu se mai terminat. Am continuat, am mai mers pana intr-un luminisi in care m-am bucurat putin de cer si soare, insa cand mi-am indreptat privirea spre Neron am inteles dece semnul de interzis era atat de departe. Sa fi fost vre-o 200 de metrii, poate mai mult, creasta Neronului se zarea mare si impunatoare, de parca mai vechiul prieten se suparase brusc si acum ma privea nervos si ameninator. Am mai continuat putin si apoi m-am lasat batut.

Revenind la rascrucea mai sus mentionata, am decis sa continui pofta de nou si sa merg pe cararea cea mare si larga. Mergand, fara nici un partener colorat care sa imi arate calea, ma bucuram din cand in cand de cate o priveliste fugara spre Bastilia sau de zabetul larg, in toata splendoarea pe care mi-l arunca Neronul de undeva foarte de sus.

Din senin apare in fata mea o deschidere, un luminisi larg, pe partea stanga nici un copac care sa imi reteze privirea. O, ce imagine minunata, un fel de depresiune verde si frumoasa, iar in departare 2 varfuri ce pareau a fi 2 frati gemeni certati ce stau spate in spate. Imaginea era minunata, calmanta si relaxanta. Am observant apoi, in stanga lor, si pe surioara lor mai mica ce prezenta un aspect indraznet si curios, un colt de stanca iesit din padure, de parca ar fi fost un cui batut prea adanc in lemn si a iesit pe partea cealalta.

Mi-am continuat drumul, sperand sa ies in vre-un sat inainte de apusul soarelui, era insa atat de devreme, sa fi fost vre-o 2 ceasul. Eram atat de bucuros si multumit, umblasem atata in asa de putin timp, cararea era placuta inainte, din stanga ma insotea Neronul, din dreapta familia indrazneata si putin ciudata, la care s-a adaugat apoi si un fel de var mai indepartat. I-am privit si i-am pozat indelug, din toate pozitiile.

Francezii au un mod interesant de a-si face carari, cel putin aici, in zona asta, toate cararile duc undeva, nu te pierzi, daca nu vezi marcaj mergi mai departe, apare el iar din senin. E o relaxare profunda sa tot balauresti aiurea prin padurile de aici.

Asa am tot balaurit si eu, ba m-am cocotat aiurea sa gasesc un loc mai bun de pozat, ba mai aruncand cate un ochi spre Neron, care ma urmarea la orice pas.

Dupa ceva vreme am reusit sa trec de partea cealalata a Neronului, un gand placut mi-a venit in minte, nu am putut sa il urc, macar sa il inconjor, ca un fel de imbratisare.

Toate sperantele mi-au fost confirate cand am ajuns la fortul Neron , care conform hartii, era mai aproape de Grenoble decat daca m-as fi intors pe calea pe care ajunsesem acolo.

Dupa o scruta sedinta foto am pornit iar la drum pe o carare mai rautacioasa decat toate celelalte, aruncase chiar si pomi in calea mea, sa ma incenize, ba m-am speriat si mai tare cand am vazut ca urmarea cu grija si atenti buza unei prapastii, si pentru intaia oara m-am ingrijorat ca s-ar fi putut sa fi gresit traseul. Am continuat, am sperat si totul a fost bine, nu am gresit in privinta francezilor, de nicaieri apare in fata mea o carare larga, placute indicatoare, marcaje, situatie salvata.

Am tot mers mai departe, timp in care am intalnit primul om de pe traseu, am tot pozat in stanga si in dreapta, am gasit o splendoare de stanca subplombata ce parea un traseu ideal de escalda, iar alt om, coborasi abrut, chinuitor pentru picioare.

O poarta mare, larg deschisa s-a ivit de-odata in fata mea, intru si in dreapta, putin mai jos, o piscina cu forma interesanta, un fel de jumatate de inima, sa fi fost curtea unui castel. Cararea era minunata, de stanga si de dreapta arbusti frumosi, de parca ar fi fost gard viu, atat de curat pe jos, nici o frunza care sa imi tina calea, din cand in cand cate un om, cate un caine, orasul se resimtea.

Cand nu ma mai asteptam la nimic, aproape iesit din padure, ma trezesc in fata cu intrarea intr-un parculet, intru si observa ca era un parc in toata regula, un lac mare si foarte frumos in centru, iarba verde, oameni de colo colo, copii o groaza. Eram obosit si era locul perfect pentru odihna inainte de a intampina orasul.

Dupa ce am terminat de mancat mi-am strans rucsacul si am plecat, aruncand din cand in cand un ochi la bunul amic Neron.

Eram atat de multumit de mine, a fost o calatorie minunata, o plimbare excelenta, am vazut peisaje minunate, m-am bucurat de calm si liniste, soarele ma mangaiat cu razele sale, vantul ma racorit, totul a fost minunata. Zambind ma indreptam cu pas lenes spre locul unde imi lasasem bicicleta cand o voce vesela si cristalina, de copil se indreapta spre mine: “Bonjour, vous etez un tourist?”

Posted in Like drifters | Leave a Comment »

Grenoble-Bordeaux and back “en stop”

Posted by adrian1st pe 21 Mai 2010

Am scris initial in engleza si am fost prea lenes sa mai traduc.

We left Grenoble around 8 and a half in the morning, first car stopped somewhere around 9 and a half, and took us to Lyon, almost 100 Km away, after that, 1 hour and a half of waiting, in a village near Lyon, very unlucky there, the driver let us far from the high-way to Bordeaux and it took us lots of time to reach the high-way, lot of time to actually find it, but we were lucky, an Islamic guy helped us and took us to the exit on the high-way, telling us that is doing this to prof his son that people should not be egoist and mean, and that people should help each other (his little son was in the car too), and then he said something about the Gold Book, where all the good things that you do are recorded, something of their religion.
Any way, he helped us a lot, in 5 minutes after a car stopped, a big luxurious van, we got up, and after we close the doors we got a little scared, there were to Turk’s that didn’t look so friendly, but one of them started to talk to us, told us that he is going to Saint Etienne airport, and ask us where to let us, he didn’t understood very good French (Georgiana is very good French speaker) but he left us after Saint Etienne, near the airport.
We thought we were so lucky with half of the road to our first stop (Clermont Ferrand) already done, but then it comes the huge problem, he left us in a commercial area, few cars coming from Saint Etienne, few from villages around, it took us half hour to reach the high-way, and there were like 5 cars every 10 minutes passing, and none stop, we got there at 1 o’clock, and it was 2 o’clock in the afternoon and no car stopped, we started to get worried, we returned to the commercial area, ask again, and people send us back to that high-way exit and it was not good, finally a guy pointed us the national road and recommended us to try there, around 3 and a half, after losing all the hope, and thinking and rethinking the possibility to remain there over the night a lady stopped, we were saved, he told us that she’s going towards Clermont Ferrand and we jumped in the car.
Everything was OK in the car, the signs were all pointing Clermont Ferrand and it was OK, till the moment when Clermond Ferrand disappear and the only city remaining on the signs was Paris (it was from the beginning but now it was the only one), but the calm on the lady’s face was enough comforting for us.
She took us to Roanne, way northern than we needed, and it was not very good, it was around 4 and a half and we were far away from our destination.
We asked few people for direction and they all told us to wait for other cars right where the lady left us. It was more like a country road, very small one, but, in 5 minutes first car stopped, it was not good, the guy was going only for few km, in the same minute another car, the same situation, and finally, 2 minutes after, another salvation of that day, a guy that took us towards Vichy (the glamorous city).
His destination was not as ours but he told us that is going to take us to a good spot, it was a nice guy, we talked about France and Romania, about festivals and concerts, it was really a pleasure to ride with him.
After 45 minutes our roads got separated so we had to get down from the car, but surprisingly, out in the middle of nowhere, no house, no markets, nothing…but as well as surprising, first car stopped, in about 2 minutes and took us to Vichy.
Another cool guy, lots of stories and talking, he was nice and he took us across Vichy, on the exit towards Clermont Ferrand.
After getting down from the car we started walking a bit, remind to take pictures of the trip, in fact there we took the first picture.
We were more relaxed, it was around 6 o’clock, we were pretty close, to Clermont Ferrand, we walked out of the town, lift our hands again, in few minutes another car stopped, 2 nice girls stopped, they took us 25 km away from our destination.
After getting down from the car, again, a little worried, it was pretty late, 6 and a half, before leaving the house we thought that we’ll be in Clermont Ferrand around 2-3 in the after-noon, it was far from our estimation, no one stopped for 10 minutes there…
Finally, an older man stopped, he was sorry for stopping 15 meters away from us, he told us that he was lost in he’s thoughts.
It was a nice person, he was listening to Argentinian tango, he talked us a lot about Clermond Ferrand, about the architecture and the monuments in the city, in fact the girls before told us a lot as well, about the area around and about the city.
Clermont Ferrand is a very beautiful city, it is built on a volcanic area, the biggest volcano is Puy de Dome, and all the district around is called the same.
All the old buildings in Clermont Ferrand are black, they were built with volcanic rocks. The city is built around a huge cathedral, is the same as Notre Damme from Paris, and has the same name. There are also some monuments, and all around the atmosphere is great. Very nice and quiet city.
We reach Clermond Ferrand around 7 in the evening, the man that took us there told us the he can’t take us to the station, but, he took us like 50 meters away, people from France are so nice people.
Finally we were there, and it was time to meet our first couch surfers, Esther and Jeremy, we called them, and they came in about 5 minutes to pick us up.
From the beginning it was awesome, they were very friendly and happy to see us, they were couch surfers experts, we talk a lot. They had another couch surfer there, from Denmark, as well very friendly.
They told us stories, lots of stories, they drew a map of the city, and we got out, to enjoy the last moments of the evening out, in the city.
We walked on the streets, to the cathedral, we were very happy, we liked very much the road and our hosts were great, the city is amazing, nice and clean. We took some pictures and then we headed home for dinner.
When we got home, Esther already had prepared the dinner, she told us from the beginning that she doesn’t need help, so we don’t have to ask. We gathered around the table, like a group of old friends, laughing, joking, and talking like we knew each other for years. It was a very beautiful, way more than expected atmosphere.
Around midnight we prepared to sleep, they showed us our couch and went to sleep.
It was one of the best sleeps ever, in the morning I felt like a new guy, ready for more adventure. We hit the streets again, with our Danish friend (already).
Around 12 and a half we took our bags, said goodbye, took some pictures and left.
We walked around 3 km to get out of the town, we reach a point that we thought is the beginning of the national road, we waited there till 2 o’clock and nothing, completely nothing, we were OK, we could have go back if situation didn’t fixed, we start walking another 1 km, and while walking and waving our hands a car stopped.
It was a family, a man and a woman, very nice people, travelers as well. We talk a lot again, about France, about the mountains around, the cheese (France have 2 huge habits, cheese and wine), the animals, but also about Romania, about people in our country, and, unfortunately about Romanian prostitutes and pimps around France, this was very shameful for us, because of the image that is formed here in France by the vicious and bad Romanian people crossing the borders. At least they didn’t think the same about all Romanian, they appreciated us for studying and working, and overall it was OK.
They took us near Brive-la-Gaillarde, almost half the way to Bordeaux.
Again the roads were separated and they had to let us out in the open, in a no one’s land.
We waited there from 4 to almost 6 o’clock in the evening, we thought that we are not going to leave that place, ever, 2 cars stopped but they were going other directions (to Toulouse).
Finally a lady stopped, an English teacher, it was a little funny because she passed us, and when she stopped she had to put a hard break. She was going straight to Bordeaux, and we were saved again.
We talked about Bordeaux, about the architecture and the buildings, about people… she told us that she doesn’t understand people who chose to walk alone in their cars and don’t pick other people as well.
It was a nice ride, the sun was almost at sunset, we felt so sleepy and so saved, very calm and relaxed.

At 8 and 5 minutes the car stopped we walked out, step on the ground and instantly felt a huge sentiment of happiness and relaxation, finally, we were in Bordeaux.

Agreeing to the fact that because we reach there with 0 money, we decided to walk our way to the meeting point with our first host in Bordeaux, Thomas. We asked for a few directions and started to walk.

Bordeaux is a simply amazing city, the architecture is perfect, and all the buildings are built exactly in the same manner, using exactly the same rock, limestone. The entire city is white, even the streets give you the impression that they are white. We walk across the city garden, unfortunately it is closed after 8 o’clock in the evening, preventing the homeless people to sleep in there over the night, but all the green revealing from there was amazing.

We were happy, a little dizzy because all the beauty around, all the buildings and all the beautiful people.

We walk on a beautiful road, with green trees on the sides, towards the place where we supposed to meet our host, a high column surrounded by some amazing statues representing horses and worriers, mermaids and gods. It is named Places de Quinconces.

In few moments Thomas arrived, he is a very friendly but a little shy guy, and the tour of Bordeaux started, he walked us on so many streets, on the bank of Garonne, the river that cuts almost in half the city.

Garonne is an interesting river, is a very big one, and very interesting is the fact that from the ocean till Bordeaux he flows in 2 directions according to the tide, either towards the ocean, as usually, or the other way, when the waters in the ocean grows.

After some time we convinced Thomas that we are way too tired to walk and we need a rest, he took us to he’s apartment. We exit the city center by a huge gate, the city is surrounded by some huge gates that where using as entrance in the city on the medieval era, and after walking a little in a very populated zone we entered in the block.

The building was looking kind of strange and we didn’t knew what to expect for Thomas apartment. But as many other times in our adventure, we were very nice surprised, the apartment was so nice and so clean, I don’t think that I sow an apartment that clean ever. It was very nice decorated, nice pictures on the wall, very friendly and beautiful. In a moment, from another door came Mickael, Thomas roommate, as well a very nice guy.

They were so prepared to have guest, nice clothes, food and drinks, everything at place, they were so nice hosts, we talk for hours that night, about France territories and history, about wines and specific foods of France. Thomas told us about his travels to Mont Blanc, and Nepal. The bad thing was that they didn’t understood English so I had to speak France as well, and it was pretty nice that we got along very well.

Around midnight we went to sleep, we were too tired to talk, after 2 long days.

In the morning the guys took us to the most perfect tour of a city, we visited every little monument and street of that city, and event better was that they told us lots of things about the city and the monuments. This is how we found out that Bordeaux and all the areas around are UNESC patrimony and that people are not allowed to change a thing of their houses, not even the windows. They told us about the Cathedral Saint Andre that is built on pylons of wood, and because of that, sometimes is lower or higher comparing with the level of the street.

We walk so much around, they took us to the water mirror of Bordeaux, one of the biggest in the world, is a huge platform, with something like a reservoir of water underneath and when it gets filled is going on the outside, on the pavement of the platform till it gets 5 cm high, and sometimes is spraying with water vapors. Is full of people and especially children willing to cool a little in the hot summer days.

Our tour took till 3 o’clock afternoon and, after a little drink we went home to pack and to prepare for our next adventure.

At 5 and 20 minutes we were in front of one of the Bordeaux cinema waiting for Mylene, Mylene was our 3th host, she is leaving in Saint Emilion, a region 25 km from Bordeaux, we heard that is a beautiful region of France, medieval and nice.

Mylene came earlier, she was looking different that we expected, she was younger and more beautiful. After greetings we jumped in the care and started our way to Saint Emilion. The way there was beautiful, no reason to hitch-hike, all was perfect.

On the way to her home we passed through Saint Emilion, in a few seconds we so that the little village is simply impressive with his buildings and his ruins.

In few minutes we reach Mylene’s home, such a beautiful home, out in the open, nothing around it for hundreds of meters, no house, no people, just grape fields, we were rely enjoying our decision to visit Saint Emilion.

In just few moments after, Juliene, Mylene’s boyfriend came home as well.

We went home in the yard and start talking. These guys were everywhere, they sow most of east Europe, even Romania, they spent a month in India, and they were in Maroco as well.

From all the people we sow in this few days, Mylene and Juliene were the grates ones, their travels, their stories, their way of living life, it was so perfect. We felt great with them, they are a little older, almost 30’s, and the life experience is proving, they speak enough to make you pleasant, and they give you the time to accommodate when it is nothing to say. I think that these are precious things to admire in a person, the way to act around others. Mylene cooked us the best meal ever, some pure French dish, and Juliene gave us a good wine, and as well the discussions continued till midnight.

In the morning we wake up, very early and went to the village, to Saint Emilion. A sad thing was that we forgotten the data card for the camera in the laptop back at Mylenes, and they were at work, both. But still we visited the village, and if I said that Bordeaux is the most beautiful city, well, Saint Emilion is even better.

There is a beautiful cathedral, a huge underground church, 20 m high, and catacombs that leads to the church, a castle and a bell tower.

The region of Saint Emilion is the same a UNESCO patrimony, an the buildings are all build the same as in Bordeaux. Besides that, there are lots and lots of grapes farms and castles and villas of the grape farms patrons, in fact, Saint Emilion is called the French capital of wine.

In the afternoon we went back home to take the data card, Juliene was home and offered to take us back to village, that is 2 km away, but we toked on foot. We took our pictures and got back home.

At 6 o’clock Juliene toked us back to Bordeaux.

After a short walk, we stopped a little to admire Garonne, the river, and soon after we went to the fourth and final host for this trip, Marie.

When we got to Marie it was like a big hit, beside Esther and Jeremy, she was the only one with more references, but when we entered the apartment it was different than we expected, in a bad way. It was dirty, lots of here, human and cats, unwashed dishes…

In the beginning we felt a little bad, but, after some time a thought came to my mind, that I don’t have to be treated like an guest at every couch surfer a go, everyone have its own life, is your decision to go, and their will to accept you.

Marie was a nice girl, very smart, and with beautiful dreams, but we didn’t understood why she don’t take more care of herself.

In that evening we went to a CS party, and it was awesome, beside the…perfect wine, we meet there Thomas and Mickael, and they were very happy to meet us, actually they expected us to go there, and we also meet lots of French couch surfers, it was a nice change of experience.

We spent to nights at Marie, we walked around Bordeaux again for several hours and we shared stories.

By the morning of Sunday, very early, our backpacks were ready for the road.
The days before we tried to find another way to return to Grenoble, here in France they have a site named Covoiturage, where you find people with cars that travels, and for an amount of money you can go with them to your destination, but our search was unlucky. There were no trains either, the only way to go from Bordeaux to Lyon is to take a train that pass through Paris, and is like making half the tour of France, and any way, there was only one train available because of the often French strikes.

So there we were, on the streets, ready to hitch hike again, sleepy and worried about the 600+ km ahead of us. We toked a tram out of the city walk a little and start waving our hands. In 5 minutes, first car, stopped, and then we took one of the stupid decisions ever, we accepted to take that car.

The guy told us that he is going only to Libourne, a small village only 50 km away from Bordeaux.

This is the way we left the best spot ever to hitch hick, and went to a small village. It was a big drama, and we barely got over it, we lost 2 hours from a stupid mistake, we walked in the village to find a way back to the highway but nothing. After some time we found a point that had a sign directing the high way and we tried there, for half hour, till, a man, an older man toked us in he’s car and left us at the paying station at the beginning of the highway.

I talked about salvation before, but this time it was like God its self came and put us there, in 5 minutes, second car passing, they stopped, and a huge surprise, they were going even pass Lyon. It was a miracle, almost 600 km with one care, the record of hitch hiking, so lucky.

It was a long but beautiful trip to Lyon, we were making plans for what to do in the remaining hours of the evening, according to our calculus we should have been home around 4-5 o’clock in the evening.

They left us in a huge parking lot in the high way, lots of cars parked there, at the restaurant or at the gas station, lots of cars passing.

I think we used all our amount of luck with the guys before, because after 2 hours and lots of cars passing no one stopped.

We got a little angry, and a little pissed off, we were only 90 km from home, so close, but so unlucky, we decided to go away from the high way and search for the national road, after half hour of walking we met some people in the village Saint Priest (the same village where we stopped first in the first day of our trip) and they told us that the national road is the other way then we were walking, about 6 km away. Feeling sad, and very tired we went through there. After walking most of the road we found a guy and asked him about the national road, he took us in his care and left us right there, another miraculous salvation, because in 2 minutes a young girl asked us from a gas station where are we going to, even though we didn’t asked here a thing first, and she toked us home.

After 6 days of traveling depending so much of the people kindness I feel so happy to say that this world is wonderful, we met so many nice and kind people, people without we couldn’t even leave Grenoble. Everyone was trying to help, take us for few meters and just let us in the best place to be found by someone else and toked away for hundreds of km or people keeping us in their home for the night.

We visited amazing places and hick hiking and couch surfing done the most to make these places so beautiful. The difference between traveling alone, in a safe way, with train or plane, spending a safe night in a hotel and traveling like us is that you don’t get to see things you heard of, or read about, but you get to know places, to know habits, to know people that are not paid to talk with you, but they do this with their grates pleasure.

Maybe I’ll see again dome of them, about most of them, I don’t even remember their names, but for all of them I have a huge feeling of respect and appreciation. They were a good example of helping others, of enjoying and love people around you. They encouraged me to travel more, to know more, to help more.

It was one of the best adventures ever.

Posted in Like drifters | Leave a Comment »

Iubire – eseu de pe vremea liceului

Posted by adrian1st pe 27 Iunie 2009

Dragostea este o comoara pe care o cauti din momentul in care te nasti, si odata ce ai gasit-o iti dai seama ca vrei tot mai multa. Spre deosebire de celelalte placeri ale vietii, dragostea este singura la care nu poti spune “atat mi-e de ajuns”, dragostea este ceea ce avem de la inceput si tindem sa avem pana la sfarsitul vietii. Pe parcursul vietii nici o perioada nu este mai influentata de dragoste de cat perioada de adolescenta (anotimpul iubirii), deoarece la aceasta varsta te indragostesti cel mai repede, este suficient ca o persoana ce-ti pare draguta sa-ti treaca prin fata si iti si pierzi capul, de uiti de toti si toate. La aceasta varsta iubesti cel mai mult si cel mai profund pentru ca nu stii sa o faci altfel dar si pentru ca inocent fiind te lasi furat de mrejele iubirii. Lafel ca orice pe lume dragostea are si parti bune si parti mai putin bune. Iubind incepi sa-ti pierzi interesul pentru altele , unele importante altele mai putin importante, iar cei din jur te sanctioneza si iti impun anumite lucruri si cu timpul iti formezi ideea ca nu esti inteles de acestia, si dorind sa scapi de griji si probleme fugi in bratele persoanei iubite unde gasesti suficienta intelegere. Mai pe scurt, dragostea este un refugiu ce te protejeaza de grijile si problemele cotidiene si te lasa sa traiesti liber in lumea ta, a voastra. Trist este sa iubesti dar sa nu poti implini aceasta iubire, sau sa fii departe de sufletul pereche si sa-i duci dorul, in aceste momente esti aproape distrus, nu mai ai chef absolut de nimic, devi nostalgic si te pierzi printre ganduri, astfel dragostea devine o povare greu de carat si astepti sa vina cineva care sa te ajute sa o duci mai departe. Cand iubesti si stii ca iesti iubit descoperi ca orice tristete se abate asupra ta se abate si asupra persoanei ce te iubeste, si ca orice rau ti-se intampla lasa o umbra de suparare pe chipul acestei persoane. Sa spus despre oameni ce au fost la un pas de moarte si au supravietuit doar sa nu produca suferinta calor ce ii iubesc. Deci dragostea este salvare dar si motiv pentru a trai, deoarece atunci cand crezi ca nu mai ai nimic de facut cu viata ta gasesti pe cineva pentru care merita sa traiesti. Dragostea este totul, de la fluturasii ce ii simti in stomac cand cineva iti zambeste pana la cea mai indepartata stea, deoarece toate au fost construite de Dumnezeu din dragoste pentru noi, oamenii, asa ca si noi ar trebui sa facem totul din dragoste.

Posted in Randuri | Leave a Comment »

Mama, I’m coming home

Posted by adrian1st pe 19 Iunie 2009

de cand eram copil ma tot gandeam la ideea asta: cum ar fi sa plec, sa dispar pur si simplu din
viata familie, de langa prieteni, si sa fug undeva in lume, oriunde, prea putin conta unde, si ce sa
fac acolo, partea principala a ideii fiind consituita de intoarcerea acasa, peste 15-20 de ani, ca
barbat realizat, eventual cu familie si cu o stabilitate perfecta.
Gandurile astea s-au cam vindecat la un moment dat, cand am descoperit ca se poate si aici, si in
sanul familiei. M-am indepartat de ideea de plecare in lume, si ma indreptam spre ganduri cat mai
accentuate de statornicie, ba chiar ma gandeam ca pe la vre-o 25 sa am si casa si masina, ba chiar
sa am si o familie. Ma agatasem de acest vis, si trageam inspre el, terminarea studiilor, un loc de
munca, o posibilitate de cariera, si toate erau aranjate.
Insa, in viata fiecarui om sunt momente si momente, asa ca mi-au revenit bazdacii, si ma intreb: ce
imi trebuie mie stabilitate? sunt atatea lucruri de vazut in lumea asta, si atatea de cunoscut, ce
ma opreste, vreau sa vad si sa cunosc, sa calatoresc de colo colo. Nu ma regasesc statornic, nu ma
regasesc a-mi limita orizonturile la un oras, la o familie, inca mai sunt de parere ca apartin
intregii lumi, si lumea imi apartine mie, dece sa ma rezum la o mica firimitura cnd pot sa ma bucur
de un intreg. In fond, ce scop au atatea frumuseti in lume daca ne rezumam la un oras aglomerat de
praf si galagie.
Cad inapoi pe ganduri, si ma gandesc cat de minuat ar fi, sa ma aflu pe drumul inspre casa, cu o
valiza incarcata cu amintiri si cu minunile lumii in minte fredonand:

De cand eram copil ma tot gandeam la ideea asta: cum ar fi sa plec, sa dispar pur si simplu din viata familie, de langa prieteni, si sa fug undeva in lume, oriunde, prea putin conta unde, si ce sa fac acolo, partea principala a ideii fiind consituita de intoarcerea acasa, peste 15-20 de ani, ca barbat realizat, eventual cu familie si cu o stabilitate perfecta.

Gandurile astea s-au cam vindecat la un moment dat, cand am descoperit ca se poate si aici, si in sanul familiei. M-am indepartat de ideea de plecare in lume, si ma indreptam spre ganduri cat mai accentuate de statornicie, ba chiar ma gandeam ca pe la vre-o 25 sa am si casa si masina, ba chiar sa am si o familie. Ma agatasem de acest vis, si trageam inspre el, terminarea studiilor, un loc de munca, o posibilitate de cariera, si toate erau aranjate.

Insa, in viata fiecarui om sunt momente si momente, asa ca mi-au revenit bazdacii, si ma intreb: ce imi trebuie mie stabilitate? sunt atatea lucruri de vazut in lumea asta, si atatea de cunoscut, ce ma opreste, vreau sa vad si sa cunosc, sa calatoresc de colo colo. Nu ma regasesc statornic, nu ma regasesc a-mi limita orizonturile la un oras, la o familie, inca mai sunt de parere ca apartin intregii lumi, si lumea imi apartine mie, dece sa ma rezum la o mica firimitura cnd pot sa ma bucur de un intreg. In fond, ce scop au atatea frumuseti in lume daca ne rezumam la un oras aglomerat de praf si galagie.

Cad inapoi pe ganduri, si ma gandesc cat de minuat ar fi, sa ma aflu pe drumul inspre casa, cu o valiza incarcata cu amintiri si cu minunile lumii in minte fredonand:

Posted in Like drifters | Leave a Comment »

Salutari – prima clipire

Posted by adrian1st pe 12 Iunie 2009

Ziua buna dragilor,

Iata ca dupa ceva timp m-am decis si eu sa imi fac un blog, m-am cam saturat sa irosesc ganduri fara a le transmite cuiva vre-odata, si apoi sa ma chinui sa le regasesc cand se intampla sa ma aflu in vre-o discutie mai aparte, asa ca o sa le insir pe toate aici, si totodata o sa va bucur si cu povestioare de prin calatoriile mele.

Sper sa va placa aceasta incercare de a impartasi ganduri si simtiri

Posted in Ganduri | Leave a Comment »